Numele notelor de pe această pagină sunt nume internaționale de litere, iar cifra este octava: C4 este C-ul central. C = Do, D = Re, E = Mi, F = Fa, G = Sol, A = La, B = Si.
Ambele bare reprezintă înălțimea scrisă, pe aceeași scară. Bara de jos este ambitusul pe care The Whole Horn îl consideră confortabil pentru elevi — un ambitus, nu o barieră.
Saxofonul tenor este scris în cheia sol, iar ambitusul pe care îl veți găsi într-o partidă din partitură merge de la B♭3 la F♯6 — aproximativ 2,7 octave. Aceasta este cifra publicată în tratatele de orchestrație și cea în interiorul căreia scrie un compozitor. Ea răspunde la întrebarea „ce pot scrie pe portativ pentru acest instrument?”.
Saxofonul tenor este un instrument în B♭: sună cu o nonă mare mai jos. Fiecare notă din ambitusul scris se deplasează cu același interval, deci ambitusul real este ambitusul scris mutat în întregime — de la A♭2 la E5, în înălțime reală. Nimic nu este comprimat sau întins; un ambitus se transpune exact așa cum se transpune o singură notă.
Aceasta este cifra care contează când un compozitor verifică dacă o linie încape în ambitus sau când un dirijor își dă seama de ce saxofonul tenor nu poate cânta partida din fața sa. Ambitusul scris răspunde la „pot citi asta?”; ambitusul real răspunde la „aceasta va fi înălțimea pe care o doream?”.
| Notă | Scris | Sună |
|---|---|---|
| Cea mai gravă notă din partituri | B♭3 | A♭2 |
| Cea mai înaltă notă din partituri | F♯6 | E5 |
| Cea mai gravă notă confortabilă pentru elevi | B♭3 | A♭2 |
| Cea mai înaltă notă confortabilă pentru elevi | F♯6 | E5 |
La majoritatea instrumentelor, ambitusul din partituri și ambitusul pe care îl stăpânește un instrumentist în curs de formare sunt diferite, iar a pretinde contrariul este modul în care o partidă ajunge de necântat pentru pupitrul pentru care a fost scrisă. Aici este una dintre excepții, dintr-un motiv specific instrumentului: la saxofon, limita superioară a ambitusului din partituri este granița altissimo. Nota scrisă F♯6 este ultima notă pe care o produc clapele însele — tot ce se află deasupra ei se obține prin voicing și prin digitații de armonice, nu prin adăugarea de clape. Așadar, aici nu există o zonă de note obișnuite care să poată fi tăiată din partea de sus: întregul ambitus al clapelor este ambitusul. The Whole Horn consideră de la B♭3 la F♯6 ambitusul scris confortabil pentru elevi al saxofonului tenor, care sună de la A♭2 la E5 în înălțime reală.
Acesta este un ambitus, nu o barieră. Este locul în care un instrumentist în curs de formare este destul de sigur încât nota nu mai este partea grea — nu o limită impusă de instrument și nu una despre care cuiva ar trebui să i se spună că o are. Ambele capete se extind odată cu exercițiul, în ritmuri diferite, și din motive diferite sus și jos. Un elev care nu poate ajunge astăzi la F♯6 nu se află în afara ambitusului; este pe drumul către el.
Cea mai înaltă notă scrisă în mod obișnuit pentru saxofon tenor este F♯6, care sună E5 în înălțime reală. Aceasta este limita superioară a ambitusului din partituri, care este o convenție editorială, nu o măsurătoare: este nota peste care un compozitor nu mai poate presupune că instrumentistul o are.
Tenorul citește aceleași note scrise ca sopranul și sună cu o octavă mai jos, deci limita sa superioară scrisă este cea a familiei: F♯6, deasupra căreia registrul altissimo se atinge prin voicing și digitații de armonice. În scrierea de jazz, vârful portativului și mai sus sunt ceva obișnuit; în partidele pentru orchestre școlare de suflători sunt rare, ceea ce este o decizie despre instrumentiști, nu despre instrument.
Ambitusul din partituri — scris, de la B♭3 la F♯6 — este cifra pe care acest site o publică deja în tabelul de transpoziție pentru orchestra de suflători, iar cele două pagini îl citesc dintr-un singur tabel, astfel încât să nu se poată contrazice. Este ambitusul standard în care aceste instrumente sunt studiate și scrise în partituri.
Ambitusul confortabil pentru elevi — scris, de la B♭3 la F♯6 — este propriul tabel de instrumente al The Whole Horn, cel pe care îl citește chiar aplicația. Antetul său enunță convenția: lo/hi = WRITTEN MIDI, learner-comfortable. Este o cifră publicată intern, cu o filosofie declarată, nu o estimare scrisă ca să umple un paragraf.
Ambitusul real este derivat aici din ambitusul scris prin interval, nu stocat — o a doua copie stocată este o copie care se poate contrazice cu prima.
Ambitusul scris standard al saxofonului tenor este de la B♭3 la F♯6, aproximativ 2,7 octave. Aceste note scrise sună, în înălțime reală, de la A♭2 la E5.
Cea mai înaltă notă scrisă în mod obișnuit pentru saxofon tenor este F♯6, care sună E5 în înălțime reală. Aceasta este limita superioară a ambitusului în care se scriu partidele. Nu este o limită fizică — vedeți mai jos ce anume mută această limită.
Cea mai gravă notă din ambitusul scris standard este B♭3, care sună A♭2 în înălțime reală. The Whole Horn consideră B♭3 cea mai gravă notă scrisă confortabilă pentru elevi.
Ambitusul scris confortabil pentru elevi stabilit de The Whole Horn pentru saxofon tenor este de la B♭3 la F♯6, adică sună de la A♭2 la E5 în înălțime reală. Aici un instrumentist în curs de formare se simte sigur; nu este o barieră — capetele ambitusului se extind odată cu exercițiul, în ritmuri diferite de la un instrumentist la altul.
Nu. Saxofonul tenor în B♭ sună cu o nonă mare mai jos, deci ambitusul scris de la B♭3 la F♯6 sună de la A♭2 la E5 în înălțime reală.
Aproximativ 2,7 octave în ambitusul scris standard, de la B♭3 la F♯6. The Whole Horn consideră acest întreg interval confortabil pentru elevi.
The Whole Horn cântă toate cele douăsprezece game majore la înălțimea scrisă proprie saxofonului tenor și în cheia sol, astfel încât ceea ce citiți este ceea ce cântați.
Obțineți aplicația → Ambitusul tuturor instrumentelor